Cartile mele

Despre „Război și pace” – o recenzie pentru oameni curioși

Nu în urmă cu mult timp am terminat de citit cartea Război și pace. Pentru mine cartea asta, înainte de a o citi, era una din cărțile alea nelipsite din toate bibliotecile, un titlu folosit și ca metaforă pentru iubire prin piese dance de la Radio ZU, dar și ca inspirație pentru text la prima vedere la BAC. E genul de titlu de carte pe care nu ști când l-ai auzit prima dată, dar îl știi dintotdeauna.

Am început cartea asta de 4 ori și doar a 4-a oară am reușit să o termin. De ce? Pentru că într-un mod bizar pentru elitiști, dar foarte simplu pentru orice om cu o cultură medie, care are 24 de ani în anul 2016, partea de război mi se părea imposibil de digerat. Nu cred ca actul lecturii trebuie să fie un sacrificiu, cred ca trebuie să fie o plăcere și tocmai d-asta de câte ori ajungeam la partea de război mă opream. Ce naiba poate fi plăcut în a citi despre un război de acum 200 de ani, despre tacticile folosite, misive și aghiotanți? Păi în primă faza nimic, era un chin.

Eram ca o muiere care dorește să treacă publicitatea ca să înceapă telenovela. Voiam să se gate capitolele cu război ca să vină pacea. Numai că în așteptarea păcii citeam cât puteam de atent și totul despre război. Începusem să caut în paralel chestii pe net și treptat a ajuns să mă atragă cu adevărat partea asta a cărții.

Știu că până la urmă și felul în care mi-a fost stârnit interesul are legătură tot cu stilul rusesc în general. Tot farmecul acesta al scriitorilor ruși e tare greu de explicat. Adevărul e că n-am stat cu mulți oameni de vorbă, și nici n-am citit de pe forumuri ce cred alții, nici la școală n-am studiat. O să vă spun părerea mea așa cum e ea, iar dacă seamănă cu ceea ce ați simțit voi citindu-i sau tocmai, nu seamănă, vă rog lăsați un comentariu aici sau pe Facebook (sunt foarte curioasă).

De ce sunt rușii așa speciali?

În primul rând, impresia mea când eram pe la mijlocul cărții Idiotul (prima carte rusească pe care am citit-o), a fost că încep să cunosc o cu totul altă lume. Senzația asta mi s-a menținut citind Frații Karamazov, Război și pace și puțină proză de Gogol. Poate d-asta nu m-am putut opri în ultimul an din a-i citi pe ruși. E ceva adânc antropologic în felul lor de a construi personajele.
E de parca ai avea un pumn plin de mac pe care îl dorni lent pe o suprafață plană. Formează un munte mic și dens de semințe mărunte și active care par vii, dar care se așează în echilibru. Așa e construit personajul în romanul rusesc. Atât de atent adăugate gânduri, nuanțe, idei sau cute de pe față, încât în mintea ta totul e într-o spirală care ia de pe drum noi și noi amănunte.

Război și pace îmi pare diferită un pic, a avut toată incursiunea asta în construcția diferitelor tipologii, dar a fost foarte interesant felul în care Tolstoi a încercat să repună pe tapet motivele conflictului. Ce îi mână pe oameni, care sunt dorințele lor individuale legate de război și de ce ar muri în orice clipă pentru țară?

Despre război

Cu toate că am crescut în reminescențele epocii comuniste și doamna învățătoare o ridica în slăvi pe Ecaterina Teodoroiu, iar bună-mea scria poezii despre reduta de la Plevna, nu m-am gândit niciodată la soldați, la militari, la băieții de 15-16 ani care au fost aruncați în gropi comune. Până la Război și pace aproape uitasem cântecele de cazarmă a lui Tata Tî, un veteran de război din sat pe care mi-l amintesc stând lângă sobă și cântând toate minunile alea care parcă erau aduse de pe altă planetă. Eram prea mică ca să-mi dau seama că lumea războiului oricând, în orice vremuri, e o altă planetă.

În Război și pace sunt descrise mai multe tipuri de militari. În primul rând rușii, cei care își doreau războiul, simțeau plăcerea în mirosul de praf de pușcă și le plăcea vâjitul tunurilor. Caii morți și oamenii sfârtecați erau eroi printre care în caz de victorie alergau cei rămași în viață, cu steagul sus ca să-și apere propria țară, dar poate poate și ca să-i vadă vreun mareșal care să le ofere o stea. Majoritatea erau mânați de spiritul asta profund patriotic de a fi demn de țara ta și slăvit de societate, dar mai adânc de atât erau extrem de motivați de gloria personală.

Pe urmă un alt aspect legat tot de soldați, unul care mi-a plăcut mult cum a fost descris, e momentul în care Moscova era deja părăsită de locuitori, iar Napoleon și trupele intră în oraș. Soldații francezi flămânzi și cu o stare tot mai proastă din cauza Rusiei pe care o simțeau ostilă, fug disperați de la intrarea în oraș și ocupă casele, vandalizează, fură, iar tot scopul patriotic, tot țelul lui Napoleon se pierde în momentul în care soldații sunt dezbinați de propriul individualism. La plecarea din oraș, după mari eforturi de a fi adunați, singurul lor gând fiind că sunt prea departe de Franța ca ei să dezerteze, e descrisă imaginea ieșirii din oraș cu care încărcate de obiecte furate. Napoleon e puțin nervos că lucrurile se mișcă cam încet din cauza încărcăturii, dar nu le interzice soldaților prada de război, pentru că inclusiv el s-a ales cu multe.

Mai este Țarul, naiv care ar sacrifica oricâți oameni pentru a arăta că Rusia e cea mai puternică țară, dar și Kutuzov, comandantul suprem al armatei care crede în permanență că oamenii nu trebuie să moară. Din cauza faptului că a încercat să menajeze cât mai mult oamenii și să nu-i împingă în atacuri stupide, Kutuzov a căzut în dizgrație în fața întregii societăți rusești, dar mai ales a Țarului. Asta a fost și unul din momentele de mare revoltă a lui Tolstoi vizavi de falsificarea și interpretarea istoriei.
Toate conflictele astea sunt super interesante chiar și pentru cineva care nu știe nimic despre război, cum e cazul meu, dar pentru că implică oameni și nu doze de Ciuc, tot ajungi să te identifici și să vezi omul din spatele evenimentului.

Referitor la ce am spus mai sus despre Tolstoi și prezentarea lui Kutuzov, pe tot parcursul cărții am simțit mult că efortul de a scrie cartea asta, de a o documenta și de a veni cu o perspectivă mai realistă asupra pierderilor și traumelor unui război, a fost un demers jurnalistic, de anchetă. Justificările pe care el le aduce, încercarea lui de a pătrunde istoria recentă, nu erau parcă menite să îi mai schimbe pe contemporani, ci cumva să ne ajute pe noi cei care aveam să urmăm să înțelegem cât de josnic poate fi istoria modificată și cât de puțin din actele care ne sunt livrate ca fiind de vitejie chiar au avut vreo legătură cu tehnica, curajul, când de fapt s-au bazat pe egoism, pe frică și pe hazard.

Despre pace (și dragoste)

Am avut două momente în carte când am simțit că mi se rupe inima, că pică pe jos, că trece prin toate etajele blocului și eu mă sparg în bucăți. Știu, descriu totul extrem de dramatic, dar ador momentele alea puține când descopăr ceva atât de frumos, atât de pur emoționant într-o bucată scrisă, încât la final mă simt răvășită, epuizată și cumva diferită. Unul din momentele astea a fost când am citit descrierea unui personaj, Platon Karateev, iar al doilea când Prințul Andrei era pe moarte și erau expuse gândurile lui legate de viață și de moarte.

Mi-a plăcut mult un alt personaj principal, Pierre, care s-a ales cu o mare moștenire, dar oricâți bani avea, oricât de mult se distra, nu reușea să găsească sensul vieții. După perioada în care stă prizonier, pe care avea să o considere cea mai frumoasă din viața lui, spune un lucru absolut minunat. E despre cum atunci când aveam de toate, ne creăm și inventăm probleme, rătăcim fără scop și ne lipsește motivația, iar asta pentru că, de fapt, problemele fabricate de noi vin din belșug.

Am mai fost impresionată de un personaj aflat al bătrânețe care m-a făcut să mă gândesc mult la așteptarea morții, dar și de un altul care trece printr-o metamorfoză totală, de la femeia tânără, plină de viața, la casnica obsedată și limitată.

Război și pace e o carte cam lungă pentru vremurile noastre (exceptând Biblia, Solenoid și snobismul literar românesc contemporan), dar care e atât de plină, de vie, de minunată, încât te roade și te mișcă! E tare bună de citit în paralel cu știrile despre refugiați, teroriști, războaie și alte minuni descoperite recent de europeni. În plus, dacă cumva sunteți interesați de toate relațiile astea de putere care implică Rusia în general, dacă aveți păreri despre ruși, dar nu sunt foarte bine conturate, cred ca literatura rusească poate ajuta. Într-adevăr e vorba despre societatea rusească de acum 200 de ani, dar cu toate astea din prima pagină veți observa optica lor atât de diferită. Asta cred ca se vede și azi, d-asta vă recomand cu super mare entuziasm să descoperiți răspunsuri vechi la întrebări din prezent.

Asta e părerea mea despre Război și pace, dar știu că foarte muți dintre voi îi citiți sau i-ați citit pe ruși, așa că mi-ar plăcea să văd ce credeți voi, cum îi percepeți și ce vă atrage.

mențiuni:

1. edițiile care se găsesc acum în librării din Război și pace sunt o jignire la adresa lecturii. Sunt mari ca dimensiuni, foarte grele și e o neplăcere să le răsfoiești. Dacă vreți să vă apucați de cartea asta, căutați ediția veche, cartonată de la editura Univers.

Eu citesc toate cărțile lungi de pe Kindle pentru că e super ușor. Dacă aveți Kindle și vreți cartea, lăsați-mi un mesaj.

2. Am început să mă uit și la film și chiar dacă e bine realizat, cred că e foarte greu de înțeles dacă nu știi toate mecanisemele gândirii personajelor.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply