Blog

Capitala Culturală a Mocirlei

Îmi place foarte tare orașul în care locuiesc. Când m-am trezit de dimineață aveam deja un mesaj drăguț în care mi se spunea că ninge. Ieei! Ce frumos! Ies de pe strada mea, Miko Imre, una din străzile care nu aparțin de primărie.

Chiar dacă plătim taxe primăria n-a vrut să o cumpere, practic nu facem parte din oraș, avem strada noastră. Tot practic, dacă cineva mă întreabă “ți-o luat tac’tu stradă?” Pot răspunde cu “da!”, ceea ce șmecher, dar nu prea.

Totuși, cred că printre puținele străzi din Cluj, Miko Imre a fost asfaltată de locatarii din blocuri, iar acum e decentă. Am ieșit de pe strada mea și am urcat puțin Turzii ca să ajung în stație. Zăpada cât pe acoperișul la cabană. Mergeam în rând cu încă vreo 4 oameni, ne grăbeam toți stângaci, șontâc, cu zăpada care ne intra în papuci, graba transformându-se în ceva ridicol, precum o întrecere în saci pentru cartofi.

Arătam ca niște elevi grași scoși la ora de sport pe terenul de fotbal, care oricum au o problemă să ridice picioarele și când trebuie să treacă peste o baligă, apăi acum prin zăpada asta de traseu montan.

Mă dau jos în Cipariu. Așa atletism n-am mai văzut de mult timp! Toată lumea încerca să sară de pe trotuar pe prima treaptă a busului fără să lase piciorul pe porțiunea de drum care era inundată. Zici că era Olimpiada de Iarnă a Fraierilor. Tabloul era ridicol. 8 muncitori Rosal stăteau sub o margine de acoperiș și se spărgeau de râs privind oamenii prin sticla stației.

Pe Eroilor și mai rău, fiecare trecere de pietoni arăta ca o mocirlă. Am simțit o nostalgie puternică – brazdele de mocirlă bătătorite, bălțile uriașe pe care nimeni nu le putea evita în totalitate -, îmi aminteau firesc de copilărie, de porținea de noroi prin care vacile intrau pe Vale. Aglomerația de oameni mă făcea să îmi doresc să închid ochii, să-mi imaginez că am o joardă în mână și slănină în ghizdan și înaintez agale alături de animale calme, mulțumite de rutina care le asigura mâncare și odihnă.

Totuși cu ochii deschiși priveam în sus și vedeam clădirile istorice, frumoase, dar picioarele ude îmi dansau în papuci încercând să trec în Piața Unirii.   Pe Eroilor în fața Casei Căsătoriilor vedeai în sfârșit o bucată de stil în marea de mizerie. 3 rromi la costum, cu geci de piele, curățau trotuarul cu pauze lungi pentru a admira forfota centrului.

Pe toate trotuarele e la fel, dar cel mai des am văzut vânzătoare tinere care împingeau cu putere zăpada din fața magazinelor, a farmaciilor, a restaurantelor, fix în șanuțurile din stații unde se formau mici lacuri.

Singurul moment în care mintea mea a început iar să reacționeze pozitiv la ideea de zăpadă, a fost când am intrat în farmacia inimii. Acolo pe plasme, Stela Popescu spunea ceva ce nu auzeam, iar pe fundal luminițe colorate și calde se pierdeau printre fulgi artificiali care zburau lin.

Măcar aventura mea era pe sfârșit și mă așez calmă în stație pe Memo. Mă gândeam la faptul că într-adevăr Clujul merită să fie Capitală Culturală. Redă perfect cultura țării noastre, ce poate fi mai reprezentativ decât mocirla de pe drumurile din satele românești în care te afunzi până la buric. O cultură atât de împămăntenită trebuie reprezentată și în orașe, altfel am fi ipocriți.

Am fost trezită brusc din mica mea constatare de un BMW de Arad care a trecut pe lângă stație cu ceva viteză pe care o aplică cercetătorii la CERN în reactorul de particule. Am vrut să zic ceva, dar aveam mocirlă și în gură și pe păr și în geantă, cred că mi-a ajuns și la ficat.

Îmi place foarte tare orașul în care trăiesc, dar ce păcat că nu putem face pentru zăpadă, caniculă și inundații proiecte ingenioase cu tineri din ONG-uri sau parteneriate cu universități din Tokyo sau zile ale prieteniei în Piața Unirii. Evenimente la care forța magică a clătitelor și a vinului fiert să controleze zăpada, iar luminițele din copaci să o oprească și să o pornească la cererea primăriei.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply